Lucian Blaga. Principalele Metaforele filosofie

 

Geo Săvulescu

A.B.ROMANIA
COLECŢIA <FOCUL VEŞNIC VIU>
Bucureşti, 2000.

Mulţumesc prietenului Alexandru Surdu, membru al Academiei Române şi distins istoric al filosofiei, doctorului psihiatru, profesorului, Aurel Romila, care au avut amabilitatea să-mi citească manuscrisul şi să aducă unele corecturi de care am ţinut seamă, ca şi profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, care a avut, de asemenea, bunăvoinţa să-mi citească textul legat de psihanaliză şi să-mi transmită unele idei utile.

Bucureşti, 20. 02. 2000.
Geo Săvulescu.

 

CUPRINS

Cuvânt înainte……………………………………………………………………………..
Coincidenţa transcendentului cu transcendentalul………………………..
Noologia abisală şi psihanaliza……………………………………………………..
Spaţiul şi timpul……………………………………………………………………………
Nevoia de poveşti. Domnule, cu, magic……………………………………………
Cenzura transcendent………………………………………………………………..
Cine suntem? Cine este omul? Care este viitorul omului?……………….
Cuvânt şi gând……………………………………………………………………………..

Patria este cuvântul.

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Este greu să începi a scrie, şi trebuie să recunosc că această scriere despre filosofia lui Lucian Blaga este, pentru mine, greu de început.

Lucian Blaga este o valoare naţională prin poezia lui şi o valoare mondială prin gândirea, prin filosofia lui. El este şi va rămâne un colos al înţelepciunii europene de la mijlocul secolului XX. Vasile Dem. Zamfirescu spune foarte frumos ” …fenomenul stil îl determină pe Blaga să pună la baza concepţiei sale despre stil, unitatea stilistică a unei culturi, ideea de inconştient,….acesta este singurul element, fără îndoială, ca orice piatră de temelie, extrem de importante, pe care Blaga îl preia de la Freud, dar care îl plasează ireversibil în constelaţia teoriilor abisale unde, dacă ar fi fost tradus într-o limbă de circulaţie universală, ar fi strălucit ca un astru de primă mărime.” (Vasile Dem. Zamfirescu, Între logica inimii şi logica minţii, Editura Trei, 1997, p.121). Blaga a avut norocul să se formeze ca intelectual într-o Românie în care vârfurile intelectuale erau din belşug şi toate se afirmau, ca şi într-o Europa, de după primul război mondial, în care era o efervescenţă culturală, artistică. Numai Rusia era izolată politic după revoluţie. A avut ghinionul ca urmările oribile ale acestei revoluţii să fie impuse, pentru a lărgi acest regretabil experiment social, şi României după cel de-al doilea război mondial. Din 1947, marxism-leninism-stalinismul a fost singura gândire acceptată de oficialităţi. Un adevărat filosof, ne idealist, ca Lucian Blaga, mai ales atunci când nu a fost de acord să-şi renege tot ce a scris şi să devină materialist şi marxist, nu-şi mai putea găsi locul într-o universitate, într-o şcoală. Primele lui două trilogii, care de-abia fuseseră publicate, au fost scoase din biblioteci, poezia lui a fost uitată, ambele pentru mult timp. Filosofia lui a rămas aproape necunoscută atât aici, în ciuda ediţiei din 1969 nu a existat un curs Blaga la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, cât mai ales în afara graniţelor, până când Constantin Noica, la mijlocul deceniului 80, a făcut un efort să prezinte o crestomaţie din textele lui filosofice peste graniţă. Din păcate, nu a mai avut timp, părăsindu-ne şi el în 1987.

Un mare filosof care a fost oprit să mai vorbească şi care a rămas un necunoscut. Nici în epoca de înflorire culturală a României, cu toate că a fost primit în Academia Română, nu a fost scutit de critici violente. A fost ironizată încercarea lui de a spune ceva nou despre inconştient şi părintele Dumitru Stăniloaie, gânditor ortodox şi personalitate de seamă s-a angajat într-o polemică cu el pe tema ortodoxismului, scriind Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie. Dumitru Stăniloaie l-a “iertat” pe Blaga după 1989 când spune într-un interviu ” ..m-am angajat -cu regret- într-o polemică cu el…Reflectând ulterior asupra sistemului său, am realizat că îngloba idei creştine, în afara termenilor împrumutaţi din creştinism.”(Interviu realizat de Victor Botez, Încoronare misionar, în Roumains filosofii, universels Repere, Redactarea de publicații în străinătate, România, 1999. p.208-209). De altfel, şi C.G.Jung semnalează că feţe bisericeşti nu au fost de acord cu scrierile lui despre sufletul uman. Biserica, indiferent care este ea şi indiferent când, nu prea a înţeles că un credincios poate scrie o carte laică în care Dumnezeu poate fi prezent, pomenindu-i sau nu numele, fără să ne dăm prea bine seama de această fiinţare. Cu alte cuvinte, atât Blaga cât şi Jung, fiind creştini, puteau scrie cărţi care să nu fie creştine, care să nu propăvăduiască creştinismul, care să nu fie pe placul religioşilor. Este ceva ce poate fi mai bine înţeles în muzică, Bach şi Hendel au scris nenumărate opuscule religioase, asta nu înseamnă că scrierile lui Wagner, Brahms, Brukner, Mahler, ca şi ale altor compozitori , scrieri ce nu erau o comandă religioasă, sunt lipsite de Dumnezeu. Muzica de calitate este totdeauna o deschidere către transcendenţă, către Dumnezeu. Ceea ce au scris Blaga şi Jung, scrieri neacceptate din punct de vedere religios, sunt totuşi o gândire în care Dumnezeu are un loc.

Am să vă cer permisiunea de a mai rămâne puţin în textul lui Dumitru Stăniloaie, acest gânditor creştin care a avut frumuseţea de a recunoaşte, chiar dacă foarte târziu, că a greşit acuzând scrierile lui Blaga. De altfel, cred că sunt nişte cuvinte foarte frumoase despre un grup important de gânditori români. “Blaga are o percepere justă a misterului în lumea creată, depăşind prin aceasta sistemele panteiste: un mister pe care omul nu-l poate pătrunde, nu pentru că n-are capacitatea, dar deoarece < Marele Anonim> îl opreşte. Un mister ar putea rămâne impenetrabil prin singura sa calitate şi nu din cauza neputinţei umane de a-l pătrunde? <Marele Anonim> poate fi aşa de mic din punct de vedere spiritual încât vrea să-l ţină pe om departe de bucuria de a cunoaşte?…. Dacă Blaga ar fi fost mai determinat în a asimila ideea creştină de Dumnezeu, toate contradicţiile ar fi dispărut. Conform unei asemenea concepţii, dilema ar fi fost rezolvată prin aceea că Dumnezeu, văzându-se de neînţeles pentru om, l-ar fi ajutat să progreseze în cunoaşterea Sa, dotându-l cu capacitatea de a-L exprima, Pe El. ….Conform dogmei creştine există o minune a cunoaşterii umane şi a infinităţii divine, prima înaintând totdeauna spre cunoaşterea lui Dumnezeu.

Blaga nu a putut ieşi complet din creştinism. Dar a retras tocmai darul prin care Dumnezeu salvează omul de păcatul său, de limitele sale, prin iubirea Sa.

Am putea spune, trăgând o concluzie pozitivă, că tocmai prin nereuşita sa de a nega creştinismul, Blaga deschide calea spre recunoaşterea adevărului credinţei creştine, aşa cum Cioran o face negând explicaţia raţionalistă a unui om fără Dumnezeu, sau Mircea Eliade care, neputând nega sacrul, atribuindu-l la întâmplare acestei lumi, nu vede originea lui transcendentă. Distincţia dintre Blaga şi Mircea Eliade, parte a, şi Emil Cioran şi Eugen Ionescu, de altă parte, este că aceştia doi de la urmă văd mizeria omului fără Dumnezeu, absurdul acestei lumi, în timp ce primii o găsesc satisfăcătoare în ciuda contradicţiilor ei….Dialectica pe care o avansează este un eşec al oricărei dialectici imanente, relevând adevărul diferenţei dintre Dumnezeu şi lume, diferenţă ce nu este neapărat o contradicţie, sau este când omul refuză să-l recunoască pe Dumnezeu, răul născând astfel………Gânditorii români mai sus menţionaţi au lezat, fără să vrea, raţionalismul simplist şi van al filosofilor panteişti…….şi au arătat că umanul ascuns în el însuşi prin raţionalism n-ar putea scăpa de o ignorantă mizerie…..Ei au deschis calea pentru înţelegerea realizării reale a omului, a umanului, pentru eternitate, datorită lui Dumnezeu şi iubirii, deoarece Fiul s-a făcut om pentru a transforma oamenii în fraţii Săi şi în fiii Tatălui celest…….Omul fără Dumnezeu nu e nimic……Cel ce nu este legat de nimic şi de care toate sunt legate, acest <Dumnezeu al tuturor> de a cărui voinţă totul depinde în existenţa noastră, ca şi în eternitate, acest Dumnezeu nu poate fi decât personal” (Dumitru Stăiloaie, Pe. cit., p. 209).

Ce cuvinte frumoase! Citindu-le, am simţit o imensă bucurie. Vreau să-i mulţumesc lui Dumitru Stăniloaie pentru ele. Tare mult voiam să ştiu care mai este părerea acestui gânditor creştin, a cărui gândire toţi o respectăm, despre Lucian Blaga. Numai că plecând în lumea drepţilor, nu mai speram s-o mai aflu, dar am aflat-o. Poate şi acesta a fost un semn. Sunt cuvinte frumoase nu numai despre Blaga, ci şi despre cei trei gânditori care s-au salvat, salvându-şi şi opera: Cioran, Eliade şi Ionescu. În cea mai antireligioasă carte a lui Cioran, în care încearcă o despărţire brutală de Dumnezeu, ce de cuvinte frumoase despre Dumnezeu! “Pentru fiecare om, Dumnezeu este întâia amintire…la limita absolută a memoriei se aşează Divinitatea. Acel conţinut de margine se moşteneşte din fiinţă în fiinţă…Când asculţi Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate…După un oratoriu, o cantată sau o “pasiune”, trebuie să existe Dumnezeu…..toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic…In Bach nu există “sentimente”, ci numai lumea şi Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi…Un mare matematician -şi care este numai atât- e mult inferior unui ţăran, care suferă primitiv pe chestiunile ultime. În general, ştiinţa a îndobitocit oamenii prin reducerea conştiinţei metafizice .. Universul nu merge spre formulă, ci spre poezie.” Fără a mai aminti despre cuvintele eterate despre amintirea paradisului. (Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, 1991)

Doamne Dumnezeul nostru, Isuse Hristoase, fie-ţi milă de păcătosul ce sunt. Poate că aşa ar trebui începută o scriere pentru că este cu neputinţă să scrii fără să greşeşti, fără să păcătuieşti. Numai nescrisul, cuvântul ce poate fi susţinut prin argumente în timpul vorbirii, aşa cum ştia Socrate, este adevăr viu. Dacă n-ar fi existat Platon care a acceptat să greşească scriind, ce mai rămânea din Socrate? Poate doar o vagă amintire.

Lucian Blaga şi-a compus opera filosofică în patru trilogii. Trilogia cunoaşterii, apare în 1942 la Fundaţiile Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, cuprinde Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi Cenzura transcendentă, scrieri publicate prima dată între 1931-1934. Trilogia culturii este publicată doi ani mai târziu şi cuprinde Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, şi Geneza metaforei şi sensul culturii. Cea de-a treia şi cea de-a patra trilogie n-au fost publicate în timpul vieţii lui, dar se ştie că a vrut să le publice. Chiar dacă nu se ştie conţinutul lor exact, dorit de autor, se ştie că o Trilogie a valorilor era aproape gata şi a fost editată sub îngrijirea lui Dorli Blaga în 1987 şi conţine Ştiinţă şi creaţie, scrisă în 1942, Despre gândirea magică, 1941, Religie şi spirit, 1942 şi Artă şi valoare, 1939. Volumul Trilogia cosmologică, publicat de Humanitas 1997, conţine Diferenţialele divine, 1940, Aspecte antropologice, 1948 şi Fiinţa istorică, publicată în 1977, după moartea autorului.

În lucrarea prezentă, ne interesează ceea ce aduce nou Lucian Blaga în filosofie, şi mai puţin o exegeză asupra întregii opere filosofice. Ne interesează mai ales punctul său de vedere asupra psihologiei adâncurilor pe care-şi bazează, după cum singur declară, întreaga construcţie filosofică, Noologia în abisală, legată de teoria stilului.De asemenea, importanţa pe care o dă metaforei şi rolul ei în cultură, Cenzura transcendent, şi rolul omului pe pământ, Sa antropologie filosofică, Filosofia culturii. În cazul în care se va dovedi necesar, în a doua parte a acestei lucrări, vom încerca să vedem ce se ascunde în Cunoaşterea dogmatică, în Cunoaşterea paradisiacă, în cea Luciferică, ca şi în Diferenţialele divine.

Mai înainte, pentru a avea o comunicare cât mai bună, ar trebui să facem două precizări terminologice, care sunt importante pentru înţelegerea filosofiei stilului şi a inconştientului la Lucian Blaga.

Despre domeniul inconştientului la Lucian Blaga s-a scris cu substanţă, de-abia în anii noştri (am să citez doar două din cele mai importante contribuţii: Vasile Dem. Zamfirescu, Filsofia culturii şi psihanaliza la Lucian Blaga şi Leonard Gavriliu, Inconştientul la Lucian Blaga). Vom încerca şi noi să-l explorăm cât vom putea. Numai că pentru aceasta ar trebui să ştim ce spunem când vorbim de conştiinţă, de conştienţă. Am vrea să evităm posibilele ambiguităţi. Conştiinţa nu este numai starea în care suntem conştienţi, cu alte cuvinte, atunci când nu dormim sau nu visăm cu ochii deschişi. Conştiinţa acoperă întreaga noastră viaţă psihică, conştientă şi cea inconştientă. Nu vorbesc de starea de boală în care nu mai suntem conştienţi ci de un inconştient activ ca un tărâm independent. Pe de altă parte, a fi conştient, a fi în stare de conştienţă înseamnă a putea surprinde, cu toate simţurile disponibile, în afara celui de-al şaselea simţ, realitatea ce ne înconjoară. Sunt conştient că exist, că sunt o persoană, ne individu, Un om, şi că existenţa mea este reală, şi am o conştiinţă care defineşte personalitatea mea. Conştiinţa mea există şi atunci când dorm, când visez, nu numai când sunt treaz. Partea mea de viaţă inconştientă participă la conştiinţa mea. Tot ceea ce vreau, gândesc, simt, tot ce se adună undeva în mine, undeva, unde nu ştiu, îmi modelează conştiinţa, în copilărie mi-o formează, ca adult mi-o păstrează. Pot fi conştient azi, mâine, am fost şi ieri, dar de fiecare dată este o altă stare de conştienţă. Conştiinţa mea este aceeaşi de copil şi până mor. Chiar dacă se mai modifică ceva pe parcurs, eu am o singură conştiinţă, dar nenumărate stări de conştienţă.

Pentru toate acestea voi cere permisiunea de a folosi termenul de conştiinţă atunci când în joc sunt atât stările de conştienţă, cât şi inconştientul. Conştiinţa conţine inconştientul meu cât şi tot ce fac conştient.

Pentru aceasta voi da o largă folosire termenelor de “conştient, conştienţă” şi îmi voi permite să înlocuiesc, în citatele din textul lui Blaga, “conştiinţa”, cu “conştient, conştienţă”.

Al doilea termen pe care aş prefera să-l înlocuiesc este cel de intelect. Nu ştiu cine l-a folosit primul într-un text filosofic românesc, dar ştiu că a fost o alegere neinspirată determinată de folosirea lui în franceză. Intelect este un fel de a doua minte pentru că raţiunea este prima. În latină, de unde a fost preluat, înțelegere înseamnă pricepere, înţelegere, inteligenţă, minte şi este foarte aproape de Am înțeles că, înțelege, Am înțeles, înțelegere care înseamnă a înţelege, a pricepe. Intellego ar fi o traducere corectă a lui Minte, dar intellectus nu prea. În engleză, undestanding este iarăşi o traducere corectă. Nu pot pricepe de ce nu s-a folosit de la început termenul înţelegere. Am fi scăpat de foarte multe “neînţelegeri”, mai ales ale filosofiei germane.

Pentru aceste motive, voi folosi înţelegere şi nu intelect, peste tot unde acesta a fost folosit sau ar fi cazul să fie folosit.

Aş prefera să prezint, la început, o schiţă a filosofiei lui Blaga începând cu Noologia abisală şi cu stilul, deci cu Orizont şi Stil. Este adevărat că a publicat înainte teoria cunoaşterii, Cunoaşterea dogmatică şi Cunoaşterea luciferică. Dar a publicat articole despre concepţia lui Freud în anii 20, ca şi Cultură şi conştiinţă (1922) şi Filosofia stilului (1924). De altfel, aşa după cum singur declară, teoria inconştientului este baza filosofiei sale. De aceea, voi începe cu inconştientul.

Fiecare dintre noi are unele calităţi înnăscute. Asta o STIM a vasului, care ne spune, în Republică, că justiţia, pentru o cetate, înseamnă să pui pe fiecare cetăţean la locul lui, la locul pe care-l merită, care-i este hărăzit, depinzând de calităţile lui ca individ. Să nu uităm că aceste calităţi sunt înnăscute, le moştenim. Un autor contemporan, Nigel Calder, în Mintea omului, (Viking Press, New York, 1970) spune şi el “puterea minţii este înnăscută”. Calităţile ce le avem sunt şi ele puterea înnăscută a minţii noastre, nu numai instinctele. Dar ce sunt aceste puteri înnăscute ale minţii decât o memorie profundă, a speciei, sau a unui grup mai restrâns. Aici se deschide dreptul de a fi al inconştientului.

Blaga ne vorbeşte de Noologia abisală, de celălalt tărâm, tărâmul adâncurilor psihicului nostru. El nu mai avea nevoie să argumenteze existenţa inconştientului, medicii psihanalişti o făcuseră deja. Nu este mulţumit de ce se înţelege prin inconştient, cu ajutorul psihanalizei, şi de aceea postulează existenţa unui inconştient inteligent, gânditor, prezent în orice activitate umană . Refuză limitarea inconştientului la un fel de al doilea conştient, unul puţin uitat, dar care este strâns legat de toată activitatea conştientă. El vede un inconştient de sine stătător, ca un domeniu important şi separat de activitatea conştientă. Acest noos abisal are propriile lui noţiuni şi categorii cu care intervine în fiecare moment al activităţii conştiente, este o intervenţie a unei inteligenţe inconştiente şi nu numai a unor refulări conştiente.

Dacă inconştientul este un domeniu separat, independent al minţii noastre, cum comunică el cu activitatea conştientă? Blaga propune o funcţie care asigură comunicarea între aceste două teritorii. Prin personanță, un răsunet al inconştientului în viaţa conştientă, se realizează o legătură între conştient şi inconştient. Personanţa este o activitate constantă care nu poate lipsi şi care asigură, astfel, conştiinţei noastre nenumărate informaţii de care ar fi bine să putem deveni, măcar parţial, conştienţi..

Cu ocazia acestei succinte prezentări a gândirii lui Blaga, aspectul lui metaforic cred că devine evident în toată frumuseţea lui. Este un câştig pentru filosofie când poezia o ajută. De ce? Pentru că poezia are căile ei de a ajunge la esenţe, la ceea ce este peren, la ceea ce este neschimbat în lumea noastră schimbătoare, în existenţa noastră proteică. Poezia este un punct de sprijin pentru suflet şi pentru minte. Nu degeaba Heidegger spune că poezia este măsura cu care ne putem apropia de Dumnezeu. Să le dăm voie metaforelor să vorbească.

Ce comunică inconştientul prin personare? In primul rând, spaţiul şi timpul pe care le avem încrustate în inconştient. Categoriile cunoscătoare ne ajută să cunoaştem lumea, iar cele ale inconştientului, categoriile spontaneităţii, completează această cunoaştere. Noţiunile de spaţiu şi de timp ale cunoaşterii sunt cele ce le-am învăţat, este spaţiul newtonian cu trei dimensiuni şi timpul care curge constant într-o singură direcţie, spre viitor. Noţiunile de spaţiu şi de timp ale spontaneităţii, ale inconştientului pot avea o diversitate la care fiecare aderăm prin naştere sau prin cultură. Unii pot adera la sentimentul unui spaţiu tridimensional infinit, alţii preferă să simtă spaţiul ondulat, este spaţiul în care ne simţim noi românii bine, este spaţiul deal-vale, alţii preferă un spaţiu alveolar sau un spaţiu boltă.

Sentimentul timpului poate fi şi el diferit după cum diferite sunt noţiunile de timp ale inconştientului. Unii preferă trăirea în viitor, într-un viitor mai bun, acest Timpul Havuz. Timpul cascadă se potriveşte celor ce duc dorul timpurilor trecute, chiar al trecutului de aur al omenirii. Pentru cei ce preferă trăirea în prezent, într-un continuu prezent, care vor să trăiască clipa, “carpe EDIA”, se potriveşte sentimentul timpului fluviu. Aceste noţiuni ce funcţionează inconştient ne dau nouă posibilitatea de a avea un orizont care poate fi construit de câte o singură noţiune inconştientă de spaţiu şi/sau de timp, sau de două amestecate. Sunt posibile chiar şi mixturi de trei sau de mai multe noţiuni. Noi nu suntem conştienţi de aceste orizonturi spaţiale ţi temporale pe care le purtăm, dar ele sunt prezente în tot ce facem, tot ce gândim, tot ce simţim, ele ne influenţează fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare acţiune.

În completarea acestor noţiuni ce ne oferă un orizont spaţial şi temporal, inconştientul mai are şi o salbă categorială din care Blaga ne descrie o parte importantă. Este un grup al categoriilor de atmosferă, la categoriilor axiologice. Putem afirma în totalitate, prin negativ, sau putem fi neutri faţă de tot ce se petrece într-un orizont spaţial sau temporal. Spre exemplu, europeanul are o atitudine pozitivă, de afirmare în orizontul lui spaţial sau în cel temporal, oricare ar fi acestea. Indul are o atitudine negativă în orizontul lui, de Refuz. Pentru european, totul are valoare, în mod special viaţa. Pentru indian, viaţa nu are nici o valoare, el speră să întrerupă ciclurile reîncarnărilor printr-o viaţă austeră, Prin ascetism, prin suferinţă asumată.

Faţă de orizontul spaţial şi cel temporal putem avea atitudini care creează destinul nostru. Putem avea o Atitudine Anabasică, de înaintare în orizont, pentru că avem încredere în viaţă. În Europa, oamenii preferă expansiunea, cuceririle. Astfel au fost Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon, Vasco da Gama, Columb. Aşa au fost şi sunt cei ce vor să cucerească Everestul, care au preferat să moară încercând să fie primii la Polul Nord, sau la Polul Sud. Deosebită de ea este Atitudinea Catabasica, care corespunde retragerii din orizont, nonviolenței profesate de Gandi.

Mai avem o Aspiraţie Formativă în care intervin categoriile formative: individualul, tipicul, şi stihialul.

Aspiraţia individuală o putem găsi, de exemplu, ca, în cadrul Renaşterii din nordul Europei, pictori despre Rembrandt, Bosch, sau în Monadologia lui Leibniz, pentru care fiecare monadă este un fel de atom spiritual, un atom de fiinţă.

Aspiraţia tipică care trăieşte prin aplicarea şi prin respectarea unor reguli, o aflăm la teatrul şi în arta vechilor greci. La autori ca Sofocle, Praxitele, Platon, CA Monumente Acropole, ca şi în Renaştere, Rafael, Racine, Goethe.

Aspiraţia stihială, “Stoicheion” la Greci, aspiraţia elementală, în care elementele sunt dezlănţuite ca într-un potop sau un cutremur, este o forţă a naturii la care nu te poţi opune. Această aspiraţie o găsim reprezentată la arta din vechiul Egipt, Arta Din Bizant, ca şi în arta din India.

Ca reacţie individuală sau, dacă preferaţi, etica comandă cca, am putea spune, pentru aspiraţia individuală, “fii tu însuţi”. Pentru cea tipică, cea care respectă o regulă particulară ” fii cum este şeful”, cum este Pater Familia. Pentru aspiraţia elementală, stihială, trebuie să te dăruieşti total, trebuie să fii unul în lume; cum a fost Christ, Buddha, Dumnezeu, Confucius.

Aceste categorii se unesc în inconştientul nostru, realizând ceea ce Blaga a numit o Matrice Stilistică. Sau cum spune chiar el ” O matrice stilistică inconştientă e constituită înainte de toate dintr-un fel de locuri categoriale, care pot fi ocupate de anume categorii specifice numai prin alternanţă. Numărul categoriilor abisale e incomparabil mai mare decât cel al “locurilor categoriale”, de care dispune o matrice stilistică. ……La “locul categorial” temporal, aspiră de pildă timpul-havuz, sau timpul-fluviu, sau timpul-cascadă. Într-o matrice stilistică nu poate intra decât una din aceste structuri categoriale. Aşa e cazul cu “locul” categoriilor de atmosferă, cu “locul” categoriilor de orientare, cu “locul” categoriilor formative. La fiecare din aceste locuri aspiră o mulţime de categorii specifice, dar fiecare poate fi ocupat numai de o singură categorie specifică……Din numărul existent de categorii abisale se poate produce pe această cale prin combinaţii diferite – o mulţime de matrici stilistice….. uneori categoriile cu aspiraţii legitime la unul şi acelaşi “loc”, interferează între ele, alterându-se reciproc, sau contaminându-se. ..”tipicul” se poate contamina cu “stihialul”, dând împreună o categorie hibridă”.

În afară de aceasta, Blaga ne mai spune că “Matricea stilistică conţine…şi alte multe categorii de însemnătate mai secundară..” El lasă deschisă lista categoriilor inconştientului, pe care oricare dintre noi putem s-o completăm.

Poate cea mai importantă afirmaţie pe care Blaga o face despre categoriile inconştientului, despre matricea stilistică, este că ele sunt a priori. “Admiţând cu Kant că diversele categorii. care constituie lumea cunoaşterii noastre, sunt momente subiective ale spiritului uman, vom fi cu atât mai îndreptăţiţi să admitem această teză în ceea ce priveşte categoriile abisale, care determină lumea plăsmuirilor. Categoriile abisale sunt factori acuzat subiectivi. Există cu alte cuvinte nu numai un a priori cognitiv, ci şi un a priori abisal, Abišala-stilistic.” (Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, în volumul Trilogia Culturii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1944, p. 431, 433, 434).

De ce matricea este stilistică? Să vedem ce ne spune tot Blaga. ” Stilul (şi cultura ca un ansamblu de stiluri) este rezultatul unor factori Multiplu, discontinuu, de expresie categorială, care prin amestecul şi uneori prin interferenţa lor, constituie o matrice stilistică, cu cuibul în inconştientul omului” (Lucian Blaga, Pe. cit., p. 43). Pentru Blaga, stilul este inconştientul. Acum putem înţelege de ce teoria inconştientului, Noologia în abisală, este baza întregii lui construcţii filosofice. Cred că s-a hotărât cu greu asupra acestui pas, dar nu avea ce face, nu avea cum vorbi altfel despre stil şi despre filosofia culturii. Este evident că Blaga a avut cunoştinţe de medicină, Biologie, fără de care n-ar fi putut scrie o antropologie biologică. Este de remarcat, totuşi, că în Aspectele antropologice, are un capitol în care se îndepărtează de o posibilă înţelegere biologică a culturii, subliniind că între animal şi om este o diferenţă de calitate ” Cultura implică un mod ontologic specific uman …o aspiraţie spre revelarea orizontului necunoscutului, revelare pe care omul şi-o face sieşi prin plăsmuiri din cele mai variate, în materiale din cele mai variate şi în tipare stilistice din cele mai variate.” (Lucian Blaga, Aspecte antropologice, în Trilogia cosmologică, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 287).

Spunem stilistic, deoarece fiecare om are stilul lui, trăieşte într-un anumit fel, îmbina, vorbeşte, iubeşte, se ceartă, fiecare în felul său. Marca stilistică este definitorie pentru om

Trebuie să recunoaştem că ceea ce spune aici este foarte aproape de ce spunea în Geneza metaforei şi sensul culturii: ” ..toate animalele “există” în unul şi acelaşi fel: întru imediat şi pentru securitate. “Omul” a fost produs printr-o mutaţie biologică numai cât priveşte mutaţia sa de specie vitală; cât priveşte însă modul său de a exista (în orizontul misterului şi pentru revelare) omul s-a declarat, datorită unei mutaţii ontologice, singulare în univers. …o mutaţie superioară încapsulează pe aceea, peste care ea se clădeşte. Astfel, de pildă, modul “existenţei umane în orizontul misterului pentru revelare” încapsulează modul existenţei animale întru imediat şi securitate.” Lucian Blaga, Trilogia Culturii, p. 476). De aceea, omul este o fiinţă creatoare, prin mutaţia sa ontologică el îşi creează plăsmuiri culturale, are o creativitate culturală, înglobând şi ştiinţa în cultură, cu care încearcă să cunoască, să dezvăluie misterele lumii, mistere în care trăieşte. Omul este creator de cultură ca o necesitate a lui şi nu ca o preocupare întâmplătoare.

Ceea ce m-a izbit cel mai tare din tot ce Blaga spune în filosofia lui este postularea Cenzurii Transcendente realizată de Marele Anonim. Poate că ideea postulării unui Mare Anonim i-a venit pentru că matricea lui stilistică îl împingea la gândirea unui domeniu contradictoriu, de nerezolvat. Viaţa este plină de contradicţii şi rezolvarea lor este o iluzie, este mai bine să ştim aceasta, să ştim că trăim într-o lume în care contradicţiile, adevăratele contradicţii, nu-şi pot găsi nici o rezolvare.

Blaga recunoaşte că are: “..o rezervă categorică şi mărturisită de a vorbi conştient mitic despre el”, despre Marele Anonim. Numai că el a înţeles ceea ce puţini sunt de acord să accepte : ” Cunoaşterea individuală, pe care o seamă de gânditori au crezut că trebuie să o secularizeze din pricină că nu ar fi decât o cunoaştere relativă şi degradată, câştigă în lumina teoriei noastre, tocmai pentru relativitatea ei, o demnitate şi consacraţiune cu totul speciale…. Cunoscând existenţa, aşa degradat cum o cunoaştem, nu suntem de fapt prada deplorabilă şi inevitabilă a limitelor inerente individuaţiunii. Cunoscând existenţa, aşa degradat cum o cunoaştem, suntem în slujba orânduită de aiurea, într-o slujbă al cărui sistem şi a cărei noimă ne depăşeşte” Simte că este supus matricei sale stilistice care-l împinge la un act creator şi se supune cu plăcere: “..ne constrânge autoritar şi patern, la o slujbă demiurgică, pe care o îndeplinim după indicaţiile înscrise în anatomia duhului nostru, indiferent că o ştim sau nu o ştim…. Marelui Anonim natură….raportul determinant în care stă cu cunoaşterea individuată….Un aspect contradictoriu….Cunoaşterea individuată tânjeşte după adevăr…Totuşi Marele Anonim n-a îngăduit realizarea acestui elan spre adevăr…..Suntem categoric îndemnaţi spre – şi categoric opriţi de la unul şi acelaşi lucru….. Antinomia aceasta caracterizează tensiunea supremă şi chinuitoare, sub imperiul căreia trăieşte individul cognitiv. ” (Lucian Blaga, Cenzura transcendent, în Trilogia Cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p. 445-452)

Blaga a postulat un Mare Anonim pentru a-şi satisface susţinerea metaforică, ca şi pentru a fi, din necesităţi poetice, mai aproape de mitic. Cenzura transcendent, este o necesitate peste care nu putea trece. Ne, oamenii, suntem purtători ai unor noţiuni şi categorii ale cunoaşterii. În plus avem noţiuni şi categorii ale inconştientului care ne caracterizează matricea noastră stilistică. Toate aceste noţiuni şi categorii, cele ale cunoaşterii ca şi matricea stilistică, sunt a priori. Orice cunoaştem, orice plăsmuim, orice simţim, are în conştiinţa noastră structuri care le fac posibile. Ceea ce descriu aici este una din marile minuni ale lumii. Cum se face că avem posibilitatea de a cunoaşte? Pentru că avem nişte noţiuni şi nişte categorii a priori, pentru că avem o matrice stilistică. De aceea cunoaşterea noastră este subiectivă, tot ce ne trebuie ca să cunoaştem este în noi. Dar din aceleaşi motive este şi obiectivă, pentru că toţi avem acest a priori. Prin ce minune? Nu ştim, şi poate nici nu este important. Blaga ne spune că este opera Marelui Anonim. De, poate fi. Nimeni nu poate dovedi nici infirma.

Numai că acest a priori, aceste posibilităţi ale cunoaşterii, ale simţirii, ale plăsmuirilor creative, sunt în acelaşi timp şi o cenzură cognitivă. Nu avem voie să cunoaştem decât ceea ce suntem apţi să cunoaştem. Aşa cum ochii noştri, ca şi urechile, au limitele lor de vedere, de auz, aşa şi mintea noastră are limitele ei de cunoaştere, care sunt chiar aceste structuri a priori. Pentru că nu are nici o explicaţie posibilă a acestei situaţii, Blaga postulează undeva în transcendent Marele Anonim, cel ce ne-a dat instrumentul cunoaşterii şi care instituie cenzura. Acest Mare Anonim care l-a supărat pe Dumitru Stăniloaie, este numai o simplă metaforă a absolutului, este ceva pus în locul lui. Nu este Dumnezeu. Blaga ne spune chiar că ar putea fi ceva intermediar. El este numai o simplă dovadă că Blaga credea în existenţa absolutului, ceva trebuie să fie absolut, obiectivul trebuie să aibă o existenţă. Atât şi nimic mai mult.

Pentru om şi pentru viitorul lui existenţa a priori-ului cognitiv şi a celui inconştient, ca şi existenţa unei cenzuri a cunoaşterii datorate tocmai noţiunilor şi categoriilor a priori, este de o mare importanţă.

Este bine ca noi, oamenii, să ştim că avem bariere în cunoaştere, că nu-l putem concura pe Dumnezeu, că suntem nu numai muritori, ci şi limitaţi în puterea minţii noastre. Filosofia lui Lucian Blaga ne dă posibilitatea să fim puternici în micimea noastră. Ne dă posibilitatea să nu ne speriem nici de faptul că realitatea este contradictorie. Misterele pot fi contradictorii, ele sunt neînţelesul pentru noi. Ceva ne vine în ajutor, este dogmaticul. Dogma conţine în ea o contradicţie nerezolvabilă, sau rezolvabilă în transcendent. Dogma trebuie să ne obişnuiască că putem trăi alături cu contradictoriul, nu trebuie să ne fie frică de el, pentru că nu putem avea răspuns la toate neînţelesurile. .

Dacă omul trăieşte într-o lume de mistere şi destinul lui este să le reveleze, să încerce să le cunoască, cum se poate apropia el de aceste mistere? Există două feluri de a cunoaşte: o cunoaştere înţelegătoare, cunoaştere paradisiacă, cu care încercăm să cunoaştem din aproape în aproape misterul, ne apropiem de el chiar dacă nu-l putem rezolva şi o cunoaştere ce încearcă să despice misterul, aşa cum despici o bucată de lemn cu toporul, şi să vezi ce este în miezul lui, să te adânceşti în el. Astfel vei potenţa misterul, deoarece, despicându-l, îi deschizi noi părţi încă nevăzute, ascunse până atunci. De altfel, aceasta este şi realitatea. Orice mare descoperire deschide un câmp nebănuit pentru alte cercetări. Azi, când ştim multe, au apărut şi foarte multe necunoscute, mult mai multe decât atunci când nu ştiam atâtea.

Copyright © Geo Săvulescu 2003